Despre acest blog

19.01.2012

Buna dimineata, Adi Hadean!

Uite ca fara sa fi banuit, ai reusit sa urnesti ardeleanca de mine sa fac ceea ce de mult timp imi spuneam ca mi-ar placea sa fac, dar usor timida cum sunt, mi-am spus mereu ca poate e prea tarziu, prea devreme, prea public, prea...
Asa c-am zis, in cele din urma, ca nu exista timp mai bun decat prezentul, sunt eu "moale", da' bine ca macar mamaliga am facut-o destul de "teapana" incat sa putem punem de-o poveste la gura sobei...

Reteta e ca in rusa, cum se aude asa se si citeste, respectiv cum se vede, se si mananca, nu stiu nici eu prea bine daca de foame, de pofta sau doar de dor de casa.

Poate si de mirare si de bucurie ca se mai aduna comunitatea romaneasca si pe aici pe la Toronto si mai invita pe unii ca noi (timizi, dar ne tratam) sa dam cu semne de-ntrebare (Ce-o fi aia si cu ce se mananca?) prin populatia care se perinda macar o data pe an pe la primarie, unde se organizeaza activitati specifice diverselor comunitati. 
Daca nu ai sughitat destul in ultimul timp, uite un motiv in plus s-o faci in dimineata asta. Era doar o chestiune de timp.
Te-am pomenit atat de des in ultimele luni, incat sotul meu, cand i-am spus acum cateva zile, la cumparaturi pentru cei dragi de-acasa, ca "Hai sa luam si setul asta (pentru) Gourmet", a stiut raspunsul la intrebarea lui, inainte de a fi graita. "Asta pentru cine e?" Pentru Adi Hadean".
"Dar ce-avem noi cu Adi Hadean?" si-am ras amandoi, pentru ca stiam ce as fi raspuns:
"El e de o vreme incoace sursa mea de entuziasm, atata doar ca el n-o stie, nici nu ma stie, dar daca vom fi sanatosi si vom ajunge la Cluj in curand, asa cum speram, o sa fac in asa fel incat sa-l vedem cateva minute si sa-i spun ca de peste mari si tari, ma bucur si traiesc izbanzile lui culinare si nu numai si simt si sper ca sunt mai sperante pentru o viata mai buna in orasul meu si tara de care ne-am departat, dar nu ne-am desprins.
Prin bunul tau simt si felul tau pozitiv si dinamic ai reusit sa ma mobilizezi si pentru asta iti multumesc, chiar daca ar fi sa fii singurul cititor al blogului meu si doar de curiozitate, macar o data.
N-am avut blog si nici indrazneala sa-mi fac, dar acum ca ai loc in blogroll mi-am zis ca e momentul sa nu mai am scuze ca am vointa dar n-am putinta, ca am de unele dar nu am de celelate si sa pun mana si sa incep sa fac ce-mi place.
Adica sa incep de acolo de unde mi-a fost intotdeauna drag: Sa gatesc si sa ma bucur de bucuria celor care vor veni eventual cu mine in calatoria indelung asteptata si mereu amanata, in lumea in care ma simt la locul meu si in care imi place sa evadez de cate ori sunt linistita si cu dorinta de-a face ceva, care macar pentru o scurta bucata de timp, sa aduca un zambet pe fata celor care nu se prea dau dusi cu una, cu doua, la bucatarie.
Cam atat pentru inceput, ca nu vreau sa ni se faca foame si eu sa nu fi pregatit ceva de-ale gurii.

Buna dimineata tuturor si ma bucur ca m-am urnit, (sper ca in curand sa va bucurati si voi, cei care veti poposi o vreme pe aici) chiar daca am facut-o tocmai cand ar fi fost timpul sa merg la culcare. Ma bucur, pentru ca in sfarsit m-am avantat in marea blogurilor culinare si sper sa ma dumiresc cat mai curand ce si cum sa fac, asa incat sa nu dezamagesc si sa fie blogu' lui peste (prajit).

Sa auzim numai de bine!

Ce este si cu ce se mananca.


Sa va spun un pic cum sta treaba cu blogul asta nou-nout. Cel putin, asa se vede de unde stau eu. Si ca sa nu fie ca-n povestea celui care a vrut sa faca o cusma (ca era iarna), dar a iesit o traista (ca atat
 s-a priceput), va spun aici la ce sa va asteptati.  

L-am numit “Povestea unui peste mic” pentru ca imi place mie sa ma tin de vorba ce-am rostit si pentru ca acum cativa ani (sa fi tot trecut vreo  cinci de-atunci, dar erau grabiti, asa ca  vin  si eu acum taras-grabis din urma) i-am spus sotului meu ca mi-ar placea sa imi aduca Mosul (Craciun, da) un laptop. El m-a intrebat ce o sa fac cu el, iar eu i-am spus ca-mi trebuie ca sa scriu o poveste. “Ce poveste? “, m-a intrebat.

“Povestea unui peste mic”, am raspuns fara sa stau mult pe ganduri. Sunt spontana, ce-i al meu, e-al meu.

Si i-am explicat ca un copil sfatos care stie ce vrea si e chiar hotarat sa obtina acel ceva, ca cica nu era la indemana sa scriu la computerul (normal si fix) de cate ori mi-ar fi trecut mie vreo idee. Si slava Domnului imi trec destule, noroc ca nu se materializeaza ele toate, bine ca se materializeaza cateva, totusi.

Omul meu, pentru ca e cuminte, a mijlocit pe langa Mosul si am primit (in acelasi an) laptopul, frumos impachetat intr-o hartie cu pestisori zglobii.

Dar  pestisorul  de mine, ca sunt  nascuta in martie, asa ca pot sa-i spun afectuos ”Zodia lui Peste” nu s-a lasat prins in acvariu. M-am fastacit, m-am emotionat, nu stiu nici eu prea bine de ce, dar nici o vorbulita (daramite una care sa se auda peste mari si tari) n-am scos. De vorbit, imi place mie, ca de aia am si zis ca e vorba despre o poveste, acum v-ati dumirit si voi ca pestisorul cu pricina sunt eu, mai trebuia doar sa va lamuresc ca intentia mea, daca tot imi place sa gatesc, e sa va poftesc si pe voi alaturi de mine.

Nu m-a lasat inima sa-l fi numit ”Povesti cu pesti”, ca am de gand sa fac treaba serioasa. Nu stiu cati pesti voi prinde eu si pe deasupra sa-i mai si rumenesc pe-aici si ca s-o spun pe aia dreapta,  mie cel mai mult si mai mult imi plac dulciurile. Dar ajungem noi si acolo, ca doar nu sunt nici eu chiar atat de indrazneata incat sa dau buzna peste voi cu toate de-a valma.

Destul ca am facut acum ca tanti aia pe care o vazusem eu odata, copil fiind. Eram in cursa (autobuzul) spre Campeni, ca in Apuseni, la bunici imi petreceam eu vacantele de vara. Si la un moment dat  a urcat in cursa o tanti (tin minte clar ca avea fundul mare si  era cu bratele pline de sacose) si pentru ca era mai mult decat putea ea sa manevreze, s-a orientat rapid si ne-a plasat tuturor celor din imediata ei apropiere cate un bagaj, pana sa se dumireasca ea  ce si cum sa faca, sa se aseze si ea ca tot omul, la locul ei. Noroc ca sunt cuminte (si modesta, da) si o ascultam inca de-atunci (macar cu cate o ureche) pe mama, care m-a invatat ca nu e nici voie, nici nevoie, nici frumos, sa radem de cineva (doar cu cineva). Asa ca m-am abtinut sa rad de tanti si de scena care mie mi s-a parut hazlie, ca de asta o si tin minte. Iata, acum fac si eu ca ea. Abia am urcat si eu in cursa asta cu blogurile, in care calatoriti si voi, si deja am si inceput sa distribui in stanga si in dreapta cate-o sarcina. Unii s-au angajat deja, de buna voie, sa aiba in grija cate o bocceluta de-a mea, ca sunt destule. Asa ca au venit bucurosi sa ma sustina cu vorbe de incurajare. Le multumesc si i-as ruga sa fie rabdatori pana prind si eu ritmul si-nvat ce si cum se face, ca sa-mi pot impartasi ideile cu cei cunoscuti si necunoscuti, de-aproape sau de la departare. Altii au inceput sa zica incolo si-ncoace ca uite, mai nou vorbesc pestii si nu numai in gand. Sa ne bucuram impreuna de calatorie si de comicul situatiei. Pana una-alta, haideti sa bem o cafea impreuna.

Sa auzim numai de bine!