Rulada cu ceai verde si cartofi mov

Suntem tineri si indrazneti, adica nu ne dam inapoi de la nici o provocare. Cum ar fi combinatia dintre blatul cu ceai verde (matcha) si crema din cartofi mov (purple yam), aromata cu lichior de violete.
Cat de tineri? Tocmai implinim 20 de ani.

Cine-a jucat la nunta, stie...

Cine nu poate fi alaturi de noi si in fapt, e bine primit si in gand si primeste o felie la pachet, cu drag si ganduri bune!

Sa auzim numai de bine!

Tort cu levantica si sfecla rosie

Finuta noastra, Allyson, a implinit un an la 1 iunie. Si cum ea  e alergica la lapte si oua, eu,  ca un copil cuminte si  nasa iubitoare din fire ce sunt, ce mi-am zis? Hai sa-mi fac tema si sa caut o reteta de tort  fara lapte si fara oua si deosebit de buna. Ca dovada ca orice ne putem in minte este cu putinta, uite ce bunatate de tort a iesit. Unde mai pui ca n-am pus nici faina, nici zahar. Asa zicea reteta, iar eu n-am putut decat sa ma bucur.  Am strans mai intai ingredientele:

Pentru crusta, se amesteca urmatoarele:

3 cani de faina de cocos, 2 cani faina de migdale, 1 cana sfecla macinata (inclusiv sucul), 1 lingura fulgi de drojdie nutritionala (care va da gust de branza, acestei retete vegetariane), 1 lingurita de sare, coaja rasa a unei lamai, 2 lingurite de levantica macinata, 1/2 cana sirop de artar  si 1/2 cana ulei de cocos (pentru ca uleiul sa devina lichid si transparent, borcanul cu ulei de cocos solidificat se tine cateva minute intr-un ibric cu apa fierbinte).

Se amesteca  cele de mai sus si se aseaza in tava, niveland cu mana, dar fara sa incercam sa-i dam un contur exact.
Daca vedem ca aluatul ajunge pentru mai mult de o forma, pregatim si niste forme mai mici.
Se pune la cuptor, sa se deshidrateze, aproximativ o ora la 200 grade Celsius.

Acum pregatim primul star de crema (alba). Se pregatesc nucile de cocos: Se taie un capacel, se scurge apa,(care se poate bea, e buna rece),

Vom folosi miezul miezul, care se scobeste cu o lingura si

 

se amesteca cu 1 cana de caju (care a fost lasat la inmuiat in apa rece de seara pana dimineata), 1 cana sirop de artar, 1/2 cana suc de lamaie,  granule de vanilie dintr-o jumatate de pastaie si 1/2 cana ulei de cocos.

 

Va rezulta un amestec cremos.

 

Se toarna crema peste blatul care a fost scos din cuptor si racit complet. Se pune la congelator pentru cel putin 30 minute, pana se intareste crema.

Intre timp, se pregateste crema roz, care are aceleasi ingrediente cu cea alba, doar cantitatile putin diferite:  2 cani pulpa de cocos proaspat, 1 cana caju inmuiate peste noapte in apa rece si strecurate,1 cana ulei de cocos,1 cana si 1/2 sirop de artar, 3 linguri suc de lamaie si in plus se  pune 1/2 cana suc de sfecla, 2 lingurite de lavanda macinata si 1 lingurita de sare.

 

Se amesteca cu blenderul aproximativ un minut, pana amestecul devine cremos

 

Se toarna peste crema alba dupa ce aceasta s-a intarit

 

si se pune din nou la congelator pentru aproximativ 30 de minute.

 

Apoi se pun cateva picaturi pe care le-am pastrat din crema alba, care se dilueaza cu putina apa rece, ca sa se poata

 

decora.

 

Pentru ca e un tort pentru o fetita draga noua, inimioarele chiar se potrivesc.

Cam asta a fost tot, l-am facut cu mare drag si rezultatul a fost pe masura asteptarilor, a iesit fin si aromat. Deosebit, asa cum mi-am dorit.

 

 

Apoi i-am cantat "La multi ani! " lui Allyson.

 

 

 Sa ne traiesti multi si fericiti ani!

 

Oaspetii au spus (mimat) ca  tortul e bun, iar noi ne-am bucurat.

 

 

Cred ca asa o fi fost, altfel de ce si-ar fi pus un pic si pe rochita?!

 

Sa auzim numai de bine!

Tort vioriu

Tortul pentru Viorica a ales sa fie deosebit: adica un tort ca toate torturile, ingredientele de baza sunt simple, dar cu ceva aparte, stiu ca intelegeti ce vreau sa spun. S-a intamplat asa ca sa i se potriveasca sarbatoritei.Vesel si vioriu, indraznet, dar cuviincios, delicios, desi e de post. Echilibrat. Bun. S-a creat de la sine, aromele se impletesc cu usurinta, totul se aseaza usor la locul lui cand faci lucrurile cu entuziasm.

Si nu ma refer doar la aluatul din care e facut. Are el asa un aer tineresc de te indeamna sa gusti si sa-i deslusesti aromele.
 

Pentru blat, se amesteca:
3 cani cu faina,
1 cana si jumatate de zahar,
2 cani cu apa, 1/4 cana ulei, 2 cani nuca de cocos,
Un praf de copt stins cu zeama de lamaie. Un praf de sare.
Pana aici toate simple, ce il face deosebit sunt aromele:
4 linguri dulceata (de trandafiri sau fructe de padure)
1/2 cana sirop de citrice (calamansi)
1/2 lingurita de cardamom macinat
1/2 cana de fistic (verde).

Se coace in cuptorul preincalzit, la 220 °C pentru aproximativ 1 ora. Dupa ce e copt si se lasa la racit, il ajustam putin din varf, nu de alta dar sa avem prilej sa gustam un pic, ca sa intelegem mai bine daca s-au intrepatruns gusturile. O, da.

Apoi se pune glazura: ( 450 grame serbet de vanilie amestecat cu 200 grame zahar pudra, 2 linguri de apa fierbinte si 2 linguri de ulei).

Se orneaza dupa preferinta. Azi fiind Floriile, n-am stat multe ganduri, iar trandafirii sunt nu doar dragalasi, dar sunt si comestibili. Asa uscati insa, au doar rol decorativ.

 

Cei care o cunoastem pe VIORICA stim ca trebuia sa fie ceva "la fel, dar altfel", surprinzator, care sa aiba impact memorabil. Usor de placut. Cum de stiu? Pentru ca stand prin preajma-i, am tot gustat cate o bucatica din miezul bun si inmiresmat, e genul de la care iei un pic si tot mai ramane. Daca va intrebati cumva: "Despre tort sau despre Viorica vorbim acum?, raspunsul este clar: da.
Deci ce-am descoperit e asa cum am intuit de la inceput ca va fi: simplu si bun. E dulce si nu cu peste masura, de parca-ti da un imbold, trezeste simtirile si stimuleaza. In locul din care am tot luat cate putin, ca bun fiind, te indeamna sa mai vrei, am pus in loc ce m-am priceput mai bine:  Ceva dulce.

Serbet de vanilie, un strop de culoare (purple yam), adica extract din cartofi mov. Si uite asa a iesit o culoare cam cum imi imaginasem ca i s-ar potrivi, care sa exprime bucurie. Ca si bucuria mea de-a fi avut sansa sa petrecem atatea clipe minunate impreuna. Si mai vrem si mai vrem (sic!) si din tort si din tot ce are Viorica de oferit cu generozitate. Si sa-i dea Dumnezeu sanatate sa ne bucuram de ziua ei, an dupa an. LA MULTI ANI!
Viorica le e draga atator oameni, incat mi s-ar parea firesc ca tortul care ii e dedicat, va placea si el, dar nu trebuie sa ma credeti fara sa incercati si voi! Unii au facut-o deja si mi-a tresarit inima de bucurie ca au simtit si ei ca tortul vioriu nu e unul oarecare. Ba dimpotriva.

Sa auzim numai de bine!

Tort matcha

 

De Florii, ca sa putem sarbatori impreuna cu prietenii  cu nume de flori si cu sufletul senin, ne gandim putin ce si cum sa facem si cand ne vine o idee cu prajitura de post, scriem ca sa tinem minte si cine vrea sa ia-aminte cum se face:

 

TORT CU  MATCHA

 

Amestecam 3 cani cu faina, 1 cana si  jumatate de zahar, 2 cani cu apa, 1/4 cana ulei, 2 cani nuca de cocos,  4 linguri dulceata de mandarine (pe care am facut-o acasa, cand mandarinele erau prea acre sa le fi mancat proaspete si prea  bune ca sa le fi dat uitarii, asa ca le-am  presarat cu zahar, vanilie, seminte de cardamom macinat si putina scortisoara si am mai pus niste stafide stropite cu putin in rom, sa-si vina in fire. Apoi  am  fiert tot amestecul  putin, cat sa-si dezvolte aroma, dar fructele sa-si pastreze culoarea si fermitatea  si sa nu vrea sa devina pasta), doua linguri de pudra de ceai verde (Matcha),  1/2 cana sirop de calamansi, citrice care sunt verisoare dulci cu mandarinele, dar si cu  lamaile verzi (lime), care au si ele farmecul lor, numai bine sa  se pastreze un echilibru asa incat gustul sa nu fie nici prea-prea (dulce), nici foarte acru, numai bun si aromat si aducator de prospetime si de  gand primavara, unde esti.

Se pune si un praf de copt stins cu zeama de lamaie. Si-un praf de sare, care nu trebuie aruncat peste  umar pentru ca superstitiile n-au nici o treaba cu amestecul asta. Si nici un amestec in treaba noastra, oameni linistiti si care vrem sa intampinam cum se cuvine Saptamana Mare din Postul Pastilor. Maine, duminica sau mai degraba azi, depinde de unde privim lucrurile, vom canta in gand sau in grup LA MULTI ANI pentru  dragii nostri FLORINA, FLORIN, FLORIAN,FLORENTINA, CAMELIA, DALIA, IASMIN, LAURA, LAURENTIU, LILIANA, VIORICA, CRENGUTA  si CODRUTA, chiar daca ea s-a mirat in anii trecuti ca am felicitat-o de FLORII, dar i-am povestit eu ca multe si gingase flori cresc in codrul cel verde, asa ca (iar) ne  facem de cap  si de inima si dorim toate cele bune tuturor. Cu-atat mai mult in ajun de sarbatori. Cat despre tortul de azi, il daruim LACRAMIOAREI, care ne-a invitat la ziua ei si ii multumim. Cu ocazia asta o sa gustam si din tort si din bucuria de-a fi impreuna cu  sarbatoritii zilei si prietenii lor, care ne sunt dragi si ei. Dragi ne sunt si dulciurile si-o sa va spunem cum a fost  tortul cu matcha si daca  e indeajuns de bun incat sa merite sa trimiti veste acasa despre tortul asta sau m-a luat doar asa povestea (ca mare mai  e gura unui peste mic) pe dinainte si vi l-am prezentat inainte sa-l cunosc mai indeaproape. Dar am incredere, ca altfel de ce as mai crede ca sunt optimista. Si pana la urma, stiu ceva esential despre tortul asta: ca l-am facut cu drag, pentru cineva drag, care o sa-l imparta cu cei dragi.

Acum as incaleca pe-o sa, orice, ca-mi zboara gandul sa dorm si eu putin, dar mai intai am sa mai fac ceva, ca  daca tortul pentru LACRAMIOARA e verde cu alb, cel pentru VIORICA va las pe voi sa ghiciti (din prima, desigur) ce culoare m-am gandit eu c-ar fi nimerit sa fie. Cum "de ce inca un tort azi?" Pentru ca maine e ziua ei.

  

Sa auzim numai de bine!

Tarta mov

 

Azi e ziua prietenei mele, Lacrima. Prajiturile sunt parte din copilaria noastra petrecuta impreuna, asa ca tarta asta cu cartofi mov (Purple Yam), aluat cu faina de migdale, crema cu migdale si frisca  este, in mod natural, numai buna sa se asorteze cu "palaria violet"

care ne inveseleste ziua (de nastere).

 

La multi ani, Lacrima! Ce sa fi facut si eu, daca n-am reusit sa te gasesc la telefon, dau acum de veste in lung si-n lat (realmente pe ambele Coaste) ca avem prilej sa te sarbatorim.

 

Sa auzim numai de bine!

Tort cu cirese

Roz. C-asa e viata. Sau cel putin asa mi-a spus mie cineva ca o vad eu.

Cum azi e ziua blogului meu, care implineste doi ani, mi-am zis ca daca tot n-am dispozitia potrivita sa-mi pun palaria violet, macar sa aiba el, blogul, parte de ceva copilaresc. Si dulce. Sa mai doarma linistit pana maine, cand poate o sa-i (s)pun o poveste.

Iar voua va doresc un an nou bun.

21 Ianuarie 2014

Azi e maine, ca sa zic asa. Si cand am zis o vorba, imi place sa ma tin de ea.

Iata povestea:

Tort cu cirese. Aromat. Si-un pic (cam) roz.

Nu sunt ceea ce s-ar putea numi o razvratita a sortii. Si nici nu pot sa spun  ca-mi place sau displace in mod deosebit culoarea roz. Indiferent de nuanta, fie cyclamen sau roz bombon.

Nu colectionez nici haine, nici altceva de culoarea asta desi (sau tocmai pentru ca) ma leaga de ea amintiri din tinerete. Si cum in viata mea momentele cele mai frumoase  par a se intretaia in mod desavarsit cu cele mai dureroase, adevaratul motiv pentru care nu pot sa spun daca imi place sau imi e un soi de  frica de roz e pentru ca nu stiu prea bine, nu pentru ca nu as vrea.

Nu cred ca mai am, de ani buni, vreun lucru roz in afara acestei perechi de ciorapi.

 pe care i-am luat stiind ca n-o sa-i port,  doar ca sa nu ma lase sa uit ce bine e sa ai spirit tanar. N-am mai purtat ciorapi cyclamen, la vederea carora sa te doara dintii, cum zicea profesoara noastra de franceza, de cand eram la liceu. Dar pe vremea aceea, "trebuia" sa fac cum simteam in inima mea tanara, in ciuda tuturor restrictiilor de la liceul "de fete" la care eram toate strigate dupa catalog, pe numele de familie, adica sa fie clar ca in strictetea aia nu era loc de sentimente de apropiere  si eram obligate sa purtam cordeluta si nu aveam voie sa avem pantaloni pe sub uniforma, ci doar ciorapi, de parca de respectarea acelor reguli ciudate ar fi depins ce se va alege de capul nostru. De suflet, cine sa fi pomenit pe vremea aia. Eram cu totii (ca aveam si un baiat in clasa cu 35 de fete!) niste manzuti indaratnici care sunt sigura ca "trebuia sa fim disciplinati". Mustangi,  daca ma intrebati pe mine, care alt gand n-aveam, decat sa alergam frumosi si liberi prin viata, adulmecand aer proaspat.  Dar nu scria in regulament ce culoare sa fie ciorapii, asa incat forma mea de  a declara ca suntem suflete libere si vesele si "sanemailasatiinpacecuatatearestrictii" era (printre altele) sa ma imbrac regulamentar cu uniforma cea neagra si sa-mi pun cuminte ciorapi (roz turbat, da). Cam asa intelegeam eu sa fiu ascultatoare.

Asta imi dadea un sentiment de libertate si desi din cauza acestui obicei, doamna de franceza ma asculta mai la fiecare ora, imi parea o modalitate usoara de-a le arata severelor profesoare ca, dupa stiinta mea de la vremea aceea, n-a fost nici un peste mic si jucaus ca mine prins vreodata in haturi.

Asa ca faceam cum imi soptea inima mea nebunatica si imi asumam consecintele.

Adica stiam ca pentru ca ma va vedea cu ciorapii mei de li se dusese buhu, ma va asculta, ca sa puncteze  faptul ca o lasam  perplex cu indrazneala mea nebunatica de a respecta regulile dupa cum ma pricepeam eu mai bine. Cu un strop de umor si o pata de culoare. Tare.

Desi nu m-au atras vreodata stiintele exacte, sunt cat se poate de realista si stiam ca daca  o sa port ciorapii "aia", o sa ma asculte din nou, asa ca invatam si eu de buna (ne)voie. Din joaca asta am prins drag de limba franceza. Apoi am prins si curaj si ma asezam  in banca intai si plateam pretul libertatii mele cu usurinta si cu placerea cu care faci toate lucrurile  pe care cele faci din joaca si nu pentru ca "trebuie''.

Ca tot veni vorba (à propos) si nu s-a strecurat nici un pleonasm pe-aici, trebuie doar sa murim. Si sa platim taxele, daca vrem sa traim linistiti. Pentru toate celelalte, ni s-a dat libertatea de a alege.

Pana la momentul asta, ati prins cu siguranta ideea ca legatura mea cu aceasta culoare, despre care veni (alta) vorba (ca din intamplare, desi stim bine ca nimic nu e intamplator) in povestioara de azi, nu e una superficiala. De fapt, nici nu-mi plac legaturile superficiale si nici n-as avea de ce sa vorbesc atat despre una ca atare.

Asa cum a intuit o prietena de-a mea, despre care v-am mai povestit, asociez culoarea asta cu ideea de optimism.  De care optimism mi-e uneori cam frica. Adica o folosesc ca sa ma imbarbatez, dar la urma urmei nu e asta singurul paradox din viata mea. Adica sa-mi fac curaj sa merg mai departe folosind un argument care te duce cu gandul la fetite. (Roz???).

Acum cativa ani am primit de ziua mea de la ea o felicitare

in care mi se sugera dragastos si cu prietenie ca sunt genul de peste mic in oceanul vietii care poarta ochelari roz.

Povestea de azi, pe scurt(atura) ar fi mai fi legata si de faptul ca-mi dau seama ca asa cum a spus tatal meu, inainte de a se muta la cele vesnice, ca "nu  ducem nimic cu noi".

E adevarat,  dar conteaza ce lasam in urma, asa ca nu e lipsit de sens sa faci, asa cum prin mila Bunului Dumnezeu a reusit el, ca in pofida tuturor  ezitarilor, greselilor, regretelor, lipsurilor sau absentelor de la vreun moment dat de-a lungul vietii, atunci cand aceasta se incheie aici pe pamant, sa poti sa te linistesti, sa nu te inspaimantezi, sa te uiti cu bucurie si inapoi si inainte si sa pleci impacat cu cei din jur, cu tine insuti si mai ales cu Cel de Sus.

Caci, asa cum s-a mai spus "sfarsitul nu-i aici" si tot ce conteaza pana la urma urmei, e sa pleci cu sufletul usor. Asta ii va lasa pe cei care raman cu o liniste si o lumina si o speranta in suflete ca totul va fi bine, indiferent in ce fel si forma si culoare se vor derula intamplarile care ne mai sunt date.

Eu inca n-am multumit in cuvinte nici spuse, nici scrise tuturor oamenilor din jurul si din sufletul meu, familiei si prietenilor dragi si buni care m-au ajutat, m-au sprijinit, m-au inteles si m-au iubit asa cum sunt (suparata, ursuza, plangacioasa, tacuta, optimista, galagioasa, indrazneata, timida, agitata, calma, vesela, intelegatoare, iubitoare, statornica schimbatoare de-a dreptul), oricat de grele au fost ultimele luni din viata mea. Va multumesc, fie ca cititi sau nu mica mea poveste despre tortul roz, care de fapt cred ca e un soi de declaratie de dorinta de-a intra in normal. Nu trebuie sa definim "normal", pentru ca nu intra in categoria cu "trebuie".

Vreau asadar sa va multumesc tuturor celor dragi, pentru toate lunile in care mi-a fost greu si mi-a fost dor si voi mi-ati fost alaturi si tot rastimpul in care n-am mai scris si n-am mai gatit si n-am mai povestit nimic cu pofta. In ultimele zile m-au indemnat tot mai multi dintre prieteni "sa mai postez, cand pot, ceva de la pestisorul cel mic" si uite o fac acum, cu toate ca stiu ca nu doar pentru retete sau pentru povesti mi-au cerut, cat pentru ca isi doresc sa  stie ca ma simt mai bine. Si bine esti cand faci ce-ti place. Iar mie imi place sa fac bucate si sa mai si povestesc despre asta. Si despre altele.

Asa ca vine o vreme in care ne facem ordine in jucarii

si in pofida faptului ca uneori iti cam ingheata toate (a)cele

si iti vine doar sa stai si sa astepti sa vina si sa treaca zapada,

pana la urma  e in natura noastra  ca nevoia de soare, de lumina, de frumos si de optimism sa  ne faca sa iesim din tacerea in care ne-am privit in fata durerea, i-am spus "Stai linistita, o sa treci si tu, toate sunt trecatoare" si-am strans puteri sa pornim mai departe.

Si uite asa timpul trece, iar "povestea unui peste mic" a implinit doi ani, adica blogul meu, pe care nu l-am neglijat dar l-am tratat cum am simtit, cu sinceritate adica, l-am iubit chiar daca nu i-am vorbit, nu am sters praful  si nici nu am adaugat nimic  la randurile lui si stiu ca nu e suparat si sper ca o sa se bucure si el ca uite ce tort roz  a primit si el, de ziua lui.

Si cred ca in esenta o sa ramana si el mereu tanar la suflet ca autoarea lui, desi  mi-e  an de an si  zi de zi ce trec tot mai clar ca "ce nu te-omoara, te intareste".

De asta trebuie pus "intaritor pentru frisca", ca altfel din cauza celor cateva picaturi  de colorant alimentar  cu aroma de cirese   s-ar putea...sa nu se stie. Stiti voi despre ce vorbesc. Adica daca n-ai un strop de simt al umorului in buzunarul de la piept, in zadar trecura toate.

Reteta tortului? E simplu. Blat din sase oua, sase linguri de zahar, sase de faina. Se imparte in doua, in jumatate se pun doua linguri de cacao si se coace in doua tavi.  Dupa ce se racesc  blaturile, se insiropeaza cu sirop din zahar si un strop (strop, strop) de tuica din cirese,

apoi se acopera cu crema din frisca si cirese fierte in vin  dulce (Porto) si aromate cu vanilie, scortisoara si cardamon.

Cu asa arome, tot se strecoara ea la loc, pofta. De viata. Si ca sa se inalte, mai pui si doua straturi de piscoturi.

Ca e voie.

Apoi il acoperi cu frisca.

Si daca dai o fustita  care nu se-nvarte oricarei fetite de doi ani care desigur  are pofta de joaca, ca pana la urma despre asta e viata, cat de frumos reusim sa ne jucam cu ea, degeaba i-o mai dai. De unde se trag volanasele.

Si sa nu uit sa va spun, de fapt imi place culoarea asta daca se asociaza cu ceva drag mie. Daca o poarta finutele noastre, imi place mult de tot.

Si daca toata povestea asta cu tortul asta ("bien, bien, da' de ce roz") va lasa si pe voi cu intrebarea poetului (Toma George Maiorescu, sunt aproape sigura, dar asta ar trebui verificat, pentru ca n-am mai citit poeziile lui tot de pe vremea cand purtam ciorapii cu pricina) care zicea ceva e genul:

"...O singura intrebare ma chinuieste si-n somn, de ce preferati la combinezon rozul bombon...."

Cum, de ce? Pentru ca asa e viata! Sau cel putin asa se vede din unghiul in care stau eu, cel putin atunci cand am la indemana lentilele alea care ajuta sa privesc senin in SUS.

Cu dulce si cu-amar cu tot.

Chiar daca demult nu mai sunt o fetita si nici roz nu mai port si nici tatal meu nu mai e pe-aici si nici nu m-am priceput mai bine cum sa-mi iau ramas bun de la el, pana sa ne intalnim din nou. Asa ca am ales s-o fac cu ajutorul culorii asteia care parca ar fi elefantul roz din sufragerie pe langa care trebuie sa te strecori ca sa poti spune lucrurilor pe nume. Mi-e dor.

Si cu ocazia asta va salut si pe voi, v-am purtat in gand chiar daca nu am mai scris.

Sa auzim numai de bine!