Tort cu cirese

Roz. C-asa e viata. Sau cel putin asa mi-a spus mie cineva ca o vad eu.

Cum azi e ziua blogului meu, care implineste doi ani, mi-am zis ca daca tot n-am dispozitia potrivita sa-mi pun palaria violet, macar sa aiba el, blogul, parte de ceva copilaresc. Si dulce. Sa mai doarma linistit pana maine, cand poate o sa-i (s)pun o poveste.

Iar voua va doresc un an nou bun.

21 Ianuarie 2014

Azi e maine, ca sa zic asa. Si cand am zis o vorba, imi place sa ma tin de ea.

Iata povestea:

Tort cu cirese. Aromat. Si-un pic (cam) roz.

Nu sunt ceea ce s-ar putea numi o razvratita a sortii. Si nici nu pot sa spun  ca-mi place sau displace in mod deosebit culoarea roz. Indiferent de nuanta, fie cyclamen sau roz bombon.

Nu colectionez nici haine, nici altceva de culoarea asta desi (sau tocmai pentru ca) ma leaga de ea amintiri din tinerete. Si cum in viata mea momentele cele mai frumoase  par a se intretaia in mod desavarsit cu cele mai dureroase, adevaratul motiv pentru care nu pot sa spun daca imi place sau imi e un soi de  frica de roz e pentru ca nu stiu prea bine, nu pentru ca nu as vrea.

Nu cred ca mai am, de ani buni, vreun lucru roz in afara acestei perechi de ciorapi.

 pe care i-am luat stiind ca n-o sa-i port,  doar ca sa nu ma lase sa uit ce bine e sa ai spirit tanar. N-am mai purtat ciorapi cyclamen, la vederea carora sa te doara dintii, cum zicea profesoara noastra de franceza, de cand eram la liceu. Dar pe vremea aceea, "trebuia" sa fac cum simteam in inima mea tanara, in ciuda tuturor restrictiilor de la liceul "de fete" la care eram toate strigate dupa catalog, pe numele de familie, adica sa fie clar ca in strictetea aia nu era loc de sentimente de apropiere  si eram obligate sa purtam cordeluta si nu aveam voie sa avem pantaloni pe sub uniforma, ci doar ciorapi, de parca de respectarea acelor reguli ciudate ar fi depins ce se va alege de capul nostru. De suflet, cine sa fi pomenit pe vremea aia. Eram cu totii (ca aveam si un baiat in clasa cu 35 de fete!) niste manzuti indaratnici care sunt sigura ca "trebuia sa fim disciplinati". Mustangi,  daca ma intrebati pe mine, care alt gand n-aveam, decat sa alergam frumosi si liberi prin viata, adulmecand aer proaspat.  Dar nu scria in regulament ce culoare sa fie ciorapii, asa incat forma mea de  a declara ca suntem suflete libere si vesele si "sanemailasatiinpacecuatatearestrictii" era (printre altele) sa ma imbrac regulamentar cu uniforma cea neagra si sa-mi pun cuminte ciorapi (roz turbat, da). Cam asa intelegeam eu sa fiu ascultatoare.

Asta imi dadea un sentiment de libertate si desi din cauza acestui obicei, doamna de franceza ma asculta mai la fiecare ora, imi parea o modalitate usoara de-a le arata severelor profesoare ca, dupa stiinta mea de la vremea aceea, n-a fost nici un peste mic si jucaus ca mine prins vreodata in haturi.

Asa ca faceam cum imi soptea inima mea nebunatica si imi asumam consecintele.

Adica stiam ca pentru ca ma va vedea cu ciorapii mei de li se dusese buhu, ma va asculta, ca sa puncteze  faptul ca o lasam  perplex cu indrazneala mea nebunatica de a respecta regulile dupa cum ma pricepeam eu mai bine. Cu un strop de umor si o pata de culoare. Tare.

Desi nu m-au atras vreodata stiintele exacte, sunt cat se poate de realista si stiam ca daca  o sa port ciorapii "aia", o sa ma asculte din nou, asa ca invatam si eu de buna (ne)voie. Din joaca asta am prins drag de limba franceza. Apoi am prins si curaj si ma asezam  in banca intai si plateam pretul libertatii mele cu usurinta si cu placerea cu care faci toate lucrurile  pe care cele faci din joaca si nu pentru ca "trebuie''.

Ca tot veni vorba (à propos) si nu s-a strecurat nici un pleonasm pe-aici, trebuie doar sa murim. Si sa platim taxele, daca vrem sa traim linistiti. Pentru toate celelalte, ni s-a dat libertatea de a alege.

Pana la momentul asta, ati prins cu siguranta ideea ca legatura mea cu aceasta culoare, despre care veni (alta) vorba (ca din intamplare, desi stim bine ca nimic nu e intamplator) in povestioara de azi, nu e una superficiala. De fapt, nici nu-mi plac legaturile superficiale si nici n-as avea de ce sa vorbesc atat despre una ca atare.

Asa cum a intuit o prietena de-a mea, despre care v-am mai povestit, asociez culoarea asta cu ideea de optimism.  De care optimism mi-e uneori cam frica. Adica o folosesc ca sa ma imbarbatez, dar la urma urmei nu e asta singurul paradox din viata mea. Adica sa-mi fac curaj sa merg mai departe folosind un argument care te duce cu gandul la fetite. (Roz???).

Acum cativa ani am primit de ziua mea de la ea o felicitare

in care mi se sugera dragastos si cu prietenie ca sunt genul de peste mic in oceanul vietii care poarta ochelari roz.

Povestea de azi, pe scurt(atura) ar fi mai fi legata si de faptul ca-mi dau seama ca asa cum a spus tatal meu, inainte de a se muta la cele vesnice, ca "nu  ducem nimic cu noi".

E adevarat,  dar conteaza ce lasam in urma, asa ca nu e lipsit de sens sa faci, asa cum prin mila Bunului Dumnezeu a reusit el, ca in pofida tuturor  ezitarilor, greselilor, regretelor, lipsurilor sau absentelor de la vreun moment dat de-a lungul vietii, atunci cand aceasta se incheie aici pe pamant, sa poti sa te linistesti, sa nu te inspaimantezi, sa te uiti cu bucurie si inapoi si inainte si sa pleci impacat cu cei din jur, cu tine insuti si mai ales cu Cel de Sus.

Caci, asa cum s-a mai spus "sfarsitul nu-i aici" si tot ce conteaza pana la urma urmei, e sa pleci cu sufletul usor. Asta ii va lasa pe cei care raman cu o liniste si o lumina si o speranta in suflete ca totul va fi bine, indiferent in ce fel si forma si culoare se vor derula intamplarile care ne mai sunt date.

Eu inca n-am multumit in cuvinte nici spuse, nici scrise tuturor oamenilor din jurul si din sufletul meu, familiei si prietenilor dragi si buni care m-au ajutat, m-au sprijinit, m-au inteles si m-au iubit asa cum sunt (suparata, ursuza, plangacioasa, tacuta, optimista, galagioasa, indrazneata, timida, agitata, calma, vesela, intelegatoare, iubitoare, statornica schimbatoare de-a dreptul), oricat de grele au fost ultimele luni din viata mea. Va multumesc, fie ca cititi sau nu mica mea poveste despre tortul roz, care de fapt cred ca e un soi de declaratie de dorinta de-a intra in normal. Nu trebuie sa definim "normal", pentru ca nu intra in categoria cu "trebuie".

Vreau asadar sa va multumesc tuturor celor dragi, pentru toate lunile in care mi-a fost greu si mi-a fost dor si voi mi-ati fost alaturi si tot rastimpul in care n-am mai scris si n-am mai gatit si n-am mai povestit nimic cu pofta. In ultimele zile m-au indemnat tot mai multi dintre prieteni "sa mai postez, cand pot, ceva de la pestisorul cel mic" si uite o fac acum, cu toate ca stiu ca nu doar pentru retete sau pentru povesti mi-au cerut, cat pentru ca isi doresc sa  stie ca ma simt mai bine. Si bine esti cand faci ce-ti place. Iar mie imi place sa fac bucate si sa mai si povestesc despre asta. Si despre altele.

Asa ca vine o vreme in care ne facem ordine in jucarii

si in pofida faptului ca uneori iti cam ingheata toate (a)cele

si iti vine doar sa stai si sa astepti sa vina si sa treaca zapada,

pana la urma  e in natura noastra  ca nevoia de soare, de lumina, de frumos si de optimism sa  ne faca sa iesim din tacerea in care ne-am privit in fata durerea, i-am spus "Stai linistita, o sa treci si tu, toate sunt trecatoare" si-am strans puteri sa pornim mai departe.

Si uite asa timpul trece, iar "povestea unui peste mic" a implinit doi ani, adica blogul meu, pe care nu l-am neglijat dar l-am tratat cum am simtit, cu sinceritate adica, l-am iubit chiar daca nu i-am vorbit, nu am sters praful  si nici nu am adaugat nimic  la randurile lui si stiu ca nu e suparat si sper ca o sa se bucure si el ca uite ce tort roz  a primit si el, de ziua lui.

Si cred ca in esenta o sa ramana si el mereu tanar la suflet ca autoarea lui, desi  mi-e  an de an si  zi de zi ce trec tot mai clar ca "ce nu te-omoara, te intareste".

De asta trebuie pus "intaritor pentru frisca", ca altfel din cauza celor cateva picaturi  de colorant alimentar  cu aroma de cirese   s-ar putea...sa nu se stie. Stiti voi despre ce vorbesc. Adica daca n-ai un strop de simt al umorului in buzunarul de la piept, in zadar trecura toate.

Reteta tortului? E simplu. Blat din sase oua, sase linguri de zahar, sase de faina. Se imparte in doua, in jumatate se pun doua linguri de cacao si se coace in doua tavi.  Dupa ce se racesc  blaturile, se insiropeaza cu sirop din zahar si un strop (strop, strop) de tuica din cirese,

apoi se acopera cu crema din frisca si cirese fierte in vin  dulce (Porto) si aromate cu vanilie, scortisoara si cardamon.

Cu asa arome, tot se strecoara ea la loc, pofta. De viata. Si ca sa se inalte, mai pui si doua straturi de piscoturi.

Ca e voie.

Apoi il acoperi cu frisca.

Si daca dai o fustita  care nu se-nvarte oricarei fetite de doi ani care desigur  are pofta de joaca, ca pana la urma despre asta e viata, cat de frumos reusim sa ne jucam cu ea, degeaba i-o mai dai. De unde se trag volanasele.

Si sa nu uit sa va spun, de fapt imi place culoarea asta daca se asociaza cu ceva drag mie. Daca o poarta finutele noastre, imi place mult de tot.

Si daca toata povestea asta cu tortul asta ("bien, bien, da' de ce roz") va lasa si pe voi cu intrebarea poetului (Toma George Maiorescu, sunt aproape sigura, dar asta ar trebui verificat, pentru ca n-am mai citit poeziile lui tot de pe vremea cand purtam ciorapii cu pricina) care zicea ceva e genul:

"...O singura intrebare ma chinuieste si-n somn, de ce preferati la combinezon rozul bombon...."

Cum, de ce? Pentru ca asa e viata! Sau cel putin asa se vede din unghiul in care stau eu, cel putin atunci cand am la indemana lentilele alea care ajuta sa privesc senin in SUS.

Cu dulce si cu-amar cu tot.

Chiar daca demult nu mai sunt o fetita si nici roz nu mai port si nici tatal meu nu mai e pe-aici si nici nu m-am priceput mai bine cum sa-mi iau ramas bun de la el, pana sa ne intalnim din nou. Asa ca am ales s-o fac cu ajutorul culorii asteia care parca ar fi elefantul roz din sufragerie pe langa care trebuie sa te strecori ca sa poti spune lucrurilor pe nume. Mi-e dor.

Si cu ocazia asta va salut si pe voi, v-am purtat in gand chiar daca nu am mai scris.

Sa auzim numai de bine!