In vremea copilariei mele, smochinele erau ceva din categoria trenului. In
satele de munte: prin unele sate chiar trecea de-adevarat, prin altele se
auzea, din departare, suieratul lui, in vreme ce in cele mai izolate, se auzise
doar ca ar exista.
Trenul, da.
Printre povestile mele preferate se numara (si inca sta la loc de cinste, ca
altfel de ce as fi avut cu noi, peste mari si tari) povestea lui Muc cel Mic.
Ma fascina cum daca mananci aceleasi fructe, dar din copaci diferiti, ba ti se
lungesc urechile, ba ti se prefac la loc.
Nu cred ca m-am indoit vreodata ca asemenea smochine ar putea exista, dar nici nu
m-am incapatanat sa ajung sa le vad, prin tinuturile lor calde si sa ma lamuresc
cum stau, de fapt treburile, cu fructul asta care-mi parea atat de misterios.
Cand, in cele din urma, le-am vazut
de-aproape, fara ca macar sa le fi cautat, de bucurie si surpriza nici macar n-am zis ca ardeleanul, ala
care a vazut girafa: "No, asa ceva..."
M-am bucurat doar ca , daca esti rabdator, unele vise devin realitate si m-am gandit ceva de genul:"De v-ati coace, tarta v-as face". Bineinteles, pana una alta, una simpla, cat sa va deschida si voua apetitul pentru fructul asta, de care eu una, nu ma satur, in diverse combinatii.
De data asta am aranjat fructele, taiate in jumatate, peste
foietaj, le-am pus putina miere si-am presarat putin rozmarin pe care il uscasem
intr-o punga de hartie si-apoi l-am macinat, sa dea un gust cum nu mai incercasem,
dar speram sa umple casa si masa de o aroma pe cat de neasteptata, pe-atat de
imbietoare.
Asa a si fost. Ca de asta se zice sa gandim frumos. Eu fug acum la serviciu, ca altfel asa mai sta cu voi la o
poveste, dar va las pe voi sa incercati si-apoi sa savurati tarta asta simpla, cu smochine. Va doresc pofta buna!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu