Foie gras. Cu struguri.

Cand era mica Miriam, nepoata noastra,  aveam uneori bucuria de a petrece cateva zile impreuna, la noi acasa. Si eram fericiti cu totii si ne jucam cate si mai cate. Cand eram seriosi, ne jucam "de-a mama si de-a tata", adica incercam sa invatam copilul ca e de dorit ca atunci cand faci o promisiune, sa o respecti. Cu invatatura asta reuseam sa o facem sa adoarma linistita cateva ore, la pranz, iar atunci cand se trezea, odihnita si zambitoare, incerca, delicat, sa ceara ce dorea de la noi (clatite, plimbare prin parc, povesti sau cate-in luna si-n stele si-o mai fi dorit, iar noi, iubitori si fericiti sa putem face ceva pentru ea, i-om fi promis).

Lucrurile se petreceau cam asa: "Culca-te acum, iar cand te trezesti, vom face ce vrei tu". "Promiti? "-intreba Miriam, cu incredere. "Promit! Iar ce-i promis, trebuie indeplinit neaparat! ziceam eu, cu convigere."

Si dupa ce trecea si bicicleta galbena si oile cate or mai fi apucat la numaratoare, Miriam se trezea, zglobie. Si-si amintea esentialul (ca are o promisiune in cont, sa zicem), dar uita (parte) din  formula care se cerea respectata: Cum ca: "Promisiunea data, trebuie indeplinita!", dar  ca sa nu se arate nesigura pe ea, incepea, cu avant: "Danuta, (cu glas leganat) ce-i promis...", La care noi, saritori din fire, ii veneam in ajutor: "....promis ramane!". Si radeam cu totii, fericiti.

Nu ne (prea) incalcam promisiunile. Ca de fiecare data, cand ajungeam la luna de pe cer, Miriam, in intelepciunea ei, o lasa sa ramana la locul ei, sa se mai bucure si alti copii de cate povesti putea inspira ea, luminata si fascinanta cum o stim.

Anii au trecut si nu mi-a mai spus nimeni, demult (desi mi-as fi dorit) inceputul  acelei propozitii...

Pana zilele trecute, cand mi-a amintit Betty, batranica englezoiaca pe care incercam s-o conving sa manance nu-stiu-mai-ce-piure, ca oricum nimic nu-i place,  dar e dornica mai ales de povesti, cu atat mai mult cu cat sunt la cafea sau cel putin despre cafea, la orice ora. Eu insistam cu oferta mea, la care ea, hotarat:"Stii cum facem? Daca nu ai placinta cu ficat, o sa beau doar cafeaua si apoi tu o sa ma pui direct in pat". Mi-am amintit in clipa aia de Miriam si de cat de frumoasa  e copilaria inimii, la orice varsta, si am primit "targul", bucuroasa. La care, Betty, femeie firava, dar hotarata:"Promiti?"

"Promit!", am zis eu, de dragul ei si al aducerii aminte. "Pe onoarea ta?" a insistat tanti.

Zis si facut, i-am implinit eu voia.

Si cu ocazia asta mi-am amintit ca i-am promis Octaviei, de-nu-stiu-cand ca o sa postez :"Reteta aia...stii tu".

Si...cum am zis:"Ce-i promis..."
 "Foie gras"- e scris.
 Cu struguri.

Pentru asta, se pune putina apa la fiert si se oparesc cateva minute boabele de struguri, crestate.

Se trec apoi printr-un jet de apa rece, apoi le indepartam pielita. Si samburii.

Ca sa puteti cumpara o bucatica atat de mica de ficat (de rata, ca-n reteta mea) trebuie sa fi cumparat la viata voastra macar tz kg de carne de cangur de la acelasi vanzator de delicatese. Altfel n-ati indrazni sa cereti sa va taie "doar o bucatica" dintr-o bucata de ficat. Parerea mea (hic).  Dar asta e alta poveste si Ron la ora asta doarme si nu va poate da amanunte.

Iar daca va mai amintiti de  (povestea ) "Mateias gascarul", poate ii promiteti bunicii ca i-o spuneti, dupa ce va da in dar... ficatul gascanului. Dar nu intram in amanunte, important e sa faceti (cum stiti mai bine) bine si sa puneti mana pe o frumusica de bucata cam asa:

Ficatul (de gasca sau rata) se taie felii,  se prajeste in tigaie, fara ulei.

Ca lasa grasime destula. De unde i se trage si (re)numele. Foie gras.

Cu grasimea ramasa va spun eu (dupa ce ne mai imprietenim putin) ce se face. In orice caz, nu se foloseste la reteta asta. Promiti?

Adu acum aproape, cele de mai jos:

Se taie putina ceapa, care se va praji, apoi se adauga putin vin alb. Sau ghiurghiuliu, daca tot e rozaliu piperul. Se pun si  2-3 foi de dafin.

Se pune ficatul in sos, se adauga strugurii albi, curatati de coaja si samburi, taiati in doua.
Se adauga putina sare.

Si ce sa mai zic, bine ca doarme Ron, ca altfel s-ar baga si el in vorba:

"Ti-am zis eu ca era cazul sa postezi odata reteta asta, nu mai stii cum e povestea cu promisiunea.... Uite, era vara afara si acum.....de mi-e si rusine ce-o sa-mi auda urechile, ce mama inceata am..."

Sau asa ceva.

Voi sa nu plecati urechea la povestile lui Ron.

Luati cu pit(ut)a.

Ce-am facut cu untura? Ce face orice om prietenos. Va spun si voua: Am uns-o pe paine si vorba aia, "Nu m-am dat pe-un jeb de cuie", in timp ce manca Sorin felul asta  "Gourmet." Foie Gras. Care-va-sa-zica. Exact asa cum scrie in caietul meu. 

Si uite asa... Acum, ca m-am tinut de promisiune, stiti si cum se face bunatatea asta.

Sa auzim numai de bine!