Pastravi in aspic

Ma intreaba uneori cei din jur, iar eu ma intreb deseori: ”De ce anume mi-e cel mai dor, din tara mea?”

De oameni. Si de locuri. De pietrele Coltaului.

Coltaul e  piatra mare si veche cat vesnicia, care se iveste printre brazi cand urci dinspre satul bunicilor mei inspre ”munte”, adica locul unde satenii isi duceau oile si vacile la pasunat, pentru lunile de vara. Daca aveam chef de o isprava, iar eu la astea sunt buna de cand ma stiu, fugeam inaintea bunicilor , chicotind in vreme ce bunica-mi spunea “Sa nu te duci pana in varf, sa nu te ia vantul”. Desi nu sunt curajoasa peste masura, pentru unele lucruri merita sa te avanti. Asa e si cu privelistea asta.

Daca ajungi aproape de varful Coltaului si stai linistit, auzi apa susurand in Valea Bulzilor.

Si dintr-o data copilaria cu toate bucuriile ei da navala in sufletul tau. Si ce ani au fost mai frumosi, daca nu aceia in care bunicii faceau orice ca sa-si vada nepoatele fericite.

Ca altfel, de ce-ar fi plecat bunicul cu undita lui incropita dintr-o nuia de alun sa aduca pentru noi pastravi cu toate culorile curcubeului agatate in spinare. 

Eram sigura pe vremea aceea, ca pastravii din apa raului de munte care separa Trifestii de Matisesti, satele care stau rasfirate pe culmile ce se ridica de-o parte si de alta a vaii, asa isi dobandisera culorile acele minunate, cum nu mai vazusem: adunasera in ei razele soarelui, iar noi ii puteam uneori vedea prin apa cristalina.

Ne minunam de frumusetea lor, dar si desteptaciunea lor, ne spusese bunicul ca pestele ne vede si nu vrea sa se lase prins, dar noi alergam oricum in susul raului, sperand ca ne vor sari in brate, macar de data asta.

Cred ca bunicul, in tineretea lui, il prinsese pe cel de aur si il eliberase, ca altfel cum sa fi facut el sa convinga unul sau doi sa i se agate de bat, doar de dragul de a ne vedea pe noi bucurandu-ne.

Bunicul ne mangaia obrazul cu mana lui muncita, iar sufletul cu vorbele care imi staruie  si-acum in gand :”dragele mosului”.

Uneori cel mai complicat e lasi ca lucrurile  sa fie simple. Asa si cu pestii astia, despre care va povestesc azi.  Am vrut sa fie in mediul lor, dar  si sa fie numai buni de mancat. Ca sa nu uitam de unde am pornit, va poftesc sa gatim impreuna.

Pentru ca nu stiu sa desenez, sa va pot ilustra cele de mai sus, am facut si eu ce-mi vine mai usor. La urma urmei, cred ca si gatitul asta, de drag, e o forma de a te exprima.

Am vrut sa va transmit si voua din starea de incantare pe care e usor s-o dobandesti cand vezi pastravi in apa de rau.

Cred ca greierasul meu o fi vrut sa-mi cante in struna si sa-mi demonstreze ca se poate sa faci cam tot ce-ti poti imagina.

Haideti sa va spun ce va trebuie si cum am facut.

Pastravi in aspic

2 pastravi, 2 cepe, 2 morcovi, 1 radacina de patrunjel

1 foaie de dafin, 1 lamaie, sare

3 plicuri gelatina albastra

Se spala bine pestele si se aseaza  intr-o tava la cuptor, impreuna cu apa si zarzavaturile pe care  in care  in prealabil le-am fiert pe jumatate.

Am vrut sa fie bine patrunsi, dar sa arate ca si cand n-ar fi gatiti, asa ca i-am fiert incetisor, la cuptor, in apa doar cat sa-i acopere, sa nu le crape pielea si nici sa nu se rumeneasca.

Separat se inmoaie gelatina in apa rece si se adauga in supa de peste strecurata.

Se aseaza  pestele in vas si se toarna peste el aspicul. Clar.

Se pune la rece pana se incheaga.

Mai multe nu sunt de zis.

Va doresc, cum ar zice cei din Tara Motilor, “Sa traiti cat pietrele Coltaului!”

Sa auzim numai de bine!